Umbra


Primul dumicat de pâine pe ziua de azi nu e al Bilmundei (lui Saramago), nici al nefericiţilor de la poarta bisericii. E al ei, al umbrei pline de idei. Ohoo…şi de-aţi şti voi câte idei, cât zbucium, câtă îndurare pot exista într-o umbră…
O linişte apocaliptică puse stăpânire pe ea. Sărută icoanele şi când ajunse la cea a Sfintei Filofteia (care şi-a dat straiele săracilor, cum fac toţi sfinţii) se produse declicul. Mintea se goli de gânduri, sufletul se umplu de lumină. Nu, nu sunt vorbe goale îndrugate de prozeliţi. E realitatea aceea care îţi zburleşte părul şi-ţi deschide orizontul unei lumi necunoscute, în care, desigur, vei păşi doar dacă ai curaj. Şi ai, pentru că eşti Nicoleta.
Tu ştii că a fi futută e doar o realitate nefericită, bizară şi dezgustătoare şi că a visa că eşti futută e o fantasmă dulce care te încarcă cu energie pentru activităţi mai practice. Întotdeauna genul acesta de fantasme e însoţit de ceea ce în mod curent numim „dragoste”. Adică te gândeşti la unul (sau la una) ca la fiinţa aceea pe care din milă, de frică sau pur şi simplu din plictiseală doreşti să o ajuţi: să-i aduci micul dejun la pat, s-o mângâi, să-i împărtăşeşti idealurile. Dacă faci toate acestea te simţi „împlinit”, adică ai şi tu un rost în lumea asta, nu mai eşti singur. Obligatoriu în astfel de perioade n-ai voie să scrii, să ieşi în oraş, să ai tot felul de activităţi care te-ar putea îndepărta de fericitul obiect al dragostei.
Dumicatul de pâine era, de fapt, un dumicat de chec, făcut în casă de o doamnă bătrâna şi simpatică care, îmi place să cred, mai are încă fantasme erotice. În tinereţe avea (trăia) doar nişte banale realităţi erotice lângă soţul sau amantul ei. Spun banale pentru că ele erau nimica-toată pe lângă înfricoşătoarele, îmbucurătoarele şi cutremurătoarele reverii erotico-mistice de acum.
Avea dreptate Cioran când spunea că numai moartea şi sexul (dragostea?) te apropie de Dumnezeu (iată-mă emiţând şi judecăţi de valoare).

***

Umbra umblă de-a buşilea prin sufletele oamenilor. Îi înţelege exagerat de bine, le dăruieşte mai mult decât poate ea duce şi pleacă. Ei se trezesc, peste ani, loviţi, încrâncenaţi de viaţă, batjocoriţi, înfrânţi. Atunci îşi aduc aminte de ea. Nu, nu îi apucă regretul, nici nostalgia. Spun simplu: am nevoie de ea! Ea, care este balsamul tuturor rănilor, înfrângerilor, al comediei ăsteia de doi bani numită viaţă. O caută cu disperare. Mulţi o găsesc. O imploră să facă pentru ei diferite lucruri: să le facă copii, să le închine poezii, să se lase pătrunsă de pulele lor

obosite… Ea îi ascultă pe toţi şi din puţine, din foarte puţine cuvinte îi lămureşte. Le vorbeşte despre sfinţi care au avut o tinereţe tumultoasă până să primească harul, le povesteşte cum un important poet basarabean a devenit unul dintre cei mai mari duhovnici (ortodocşi) contemporani, le explică despre cât de important este să ai un „morcov existenţial”, o pasiune, o iluzie de care să te agăţi, motoraşul tău interior.
Ei pleacă mulţumiţi. După o astfel de discuţie unii devin scriitori, alţii călugări, unii ajung să aibă performanţe în meserii mai tehnice, cum este ingineria hidraulică. Se simt mai puternici fără a fi făcut aproape nimic pentru asta.
Bucuriile, împlinirile lor, se contabilizează pe tărâmul unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin” şi unde ea îşi ia micul dejun.